Atât sub noua cât și sub vechea lege a insolvenței, este de remarcat caracterul special al acestei proceduri, atât pentru agenții economici, cât și pentru mult mai experimentații actori din rândul autorităților statului, care aveau de multă vreme proceduri eficiente de recuperare a creanțelor. Ambele categorii au avut și continuă să aibă surprize în acest sens.
Caracterul special al procedurii insolvenței se manifestă nu numai prin termene limită pentru înscrierea la masa credală, contestare sau întocmire de acte de procedură, dar și în toate celelalte etape, de la modul în care sunt vândute bunurile în insolvență și până la modul în care sunt distribuite creditorilor sumele de bani recuperate.
Este știut deja că marea schismă între creanțele anterioare și creanțele ulterioare deschiderii procedurii generează o creștere a expunerii financiare și o scădere a șanselor de recuperare a creanței pentru deținătorii de creanțe anterioare deschiderii procedurii. Cu toate acestea, ne întâlnim în practica noastră din ce în ce mai des în ultimul timp cu situația în care până și actorii experimentați, precum creditorii bugetari, depun tardiv declarațiile de creanță pentru sume anterioare deschiderii procedurii insolvenței și sunt sancționați cu decăderea din dreptul de a mai fi înscriși în tabelul creditorilor.
Temuta sancțiune a decăderii este reglementată atât în vechea lege a insolvenței în art. 76 alin. 1 din Legea 85/2006 dar și în noua lege a insolvenței, art. 114 alin. 1 și produce efecte majore, în sensul că aceasta stinge dreptul de urmărire și valorificare a creanței fiscale.
Sigur că orice regulă vine și cu o excepție, în sensul că ulterior închiderii procedurii insolvenței, dreptul de urmărire a creanței fiscale s-ar putea realiza totuși în anumite condiții, și anume: 1) în situația în care debitorul este condamnat pentru bancrută simplă sau frauduloasă, sau 2) în situația în care i s-a atras răspunderea pentru efectuarea de plăți sau transferuri patrimoniale.
Cu toate acestea, având în vedere că situațiile de excepție au o probabilitate mică, în majoritatea cazurilor, creditorul bugetar rămâne fără posibilitatea de a-și mai urmări sau realiza creanța fiscală, putând doar aștepta o plată voluntară din partea contribuabilului insolvent.
Devine astfel din ce în ce mai actuală dilema generată de confluența dintre dreptul fiscal și procedura insolvenței, respectiv în ce măsură decăderea consolidată în procedura insolvenței produce efecte în contenciosul fiscal, adică în lupta contribuabilului insolvent împotriva actelor de impunere care se desfășoară pe un tărâm specializat, în fața unor instanțe specializate.
Cu alte cuvinte, este posibilă anularea actelor de impunere valorificând efectele sancțiunii decăderii obținute în cadrul procedurii insolvenței?
el mai adesea, majoritatea specialiștilor în insolvență și fiscalitate sunt rezervați, datorită specificului contenciosului fiscal, prin prisma raportului de putere în care se poziționează creditorul bugetar, și a faptului că sarcina contribuabilului este dificilă. În cazul de față însă, pare că acest caracter special al procedurii insolvenței s-ar putea dovedi util contribuabilului.
Caracterul special al procedurii insolvenței este statuat și de către instanța supremă, care reține într-una dintre deciziile sale cu caracter obligatoriu care dezleagă o problemă de drept faptul că: „în cursul acestei proceduri speciale de insolvență nu mai pot fi aplicate, în ceea ce privește realizarea creanțelor, dispozițiile contrare dintr-o altă lege, chiar dacă aceasta reglementează o procedură de stabilire a creanțelor fiscale, așa cum este Codul fiscal. Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea primei, conform principiului specialia generalibus derogant. Codul fiscal reglementează procedura generală de stabilire a creanțelor fiscale și de recuperare a creanțelor fiscale împotriva debitorilor care nu se află în situații speciale, cum este procedura de insolvență, iar Legea nr. 85/2006 reglementează procedura specială de realizare a tuturor creanțelor, inclusiv a creanțelor fiscale față de un debitor în insolvență”.
Desigur, instanța supremă nu tranșează total controversa, dar, dacă analizăm dispozițiile legii insolvenței care reglementează sancțiunea decăderii constatăm că acestea sunt dispoziții de ordine publică, speciale, care se aplică erga omnes și derogator de la dreptul comun, efectele decăderii producându-se cu privire la creanța fiscală indiferent de natura litigiului în cauză (contencios administrativ, procedura de insolvență). Mai mult decât atât, sancțiunea decăderii, cu toate consecințele sale, intervine de drept, în virtutea legii, paralizând demersurile creditorului bugetar de recuperare a creanței.
Având în vedere că impunerea contribuabilului insolvent prin actele administrative atacate reprezintă primul pas al procedurii de valorificare a creanței, odată intervenită sancțiunea decăderii aceasta ar trebui să împiedice însăși emiterea titlului de creanță.
În concluzie, odată decăzut creditorul bugetar din dreptul a-și mai urmări sau realiza creanța fiscală, acesta ar trebui sa fie împiedicat să mai emită decizia de impunere care o constată. Ar fi util pentru contribuabilii insolvenți ca această situație să fie reglementată în legea insolvenței, sau, eventual în codul de procedură fiscală, așa cum în trecut și alte situații disputate în practică și-au găsit soluționarea prin modificarea legislației (de exemplu, practica organelor fiscale de a formula plângere penală odată cu emiterea deciziei de impunere, paralizând accesul contribuabilului la justiție).
