Recapitalizarea României cu banii României. O soluție
A venit momentul ca și România să-și pună ordine în mecanismele de-a recupera banii ascunși – în țară sau în străinătate – de contribuabilii care-o păcălesc de 30 de ani.
Socotind că timpul scurs de la Revoluție încoace înseamnă maturitatea unei societăți si a unei instituții, ar trebui să urmăm exemplele Germaniei, Franței, sau al statelor nordice, în efortul de-a scormoni prin paradisurile fiscale și de-a crea instrumente de repatriere a banilor.
Măsurile pe care România le-a implementat (sau s-a prefăcut că le implementează) privind așa numita ”verificare a marilor averi” s-au dovedit, din capul locului, ineficiente.
S-a creat o direcție în ANAF care urma să facă verificări fiscale, care constau în culegerea de informații care să permită organelor fiscale să compare nivelul cheltuielilor cu cel al veniturilor declarate și – dacă apăreau discrepanțe semnificative, să înceapă controlul. Inspectorii stabileau sume ce nu puteau fi justificate, se emitea o decizie de impunere pentru aceste sume, impozitul fiind calculat prin aplicarea cotei de 16% (10% din 2018).
Rezultatul: Într-o Românie devalizată și decapitalizată într-un sfert de veac de tranziție, au fost emise doar 6 decizii de impunere pentru puțin peste 6 milioane de lei.
Nici nu avea cum să funcționeze. Din două motive:
1. Lipsea momentul de referință, declarația inițială de patrimoniu depusă de persoanele cu un patrimoniu net peste un anumit nivel de relevanță. Era, deci, de așteptat că va fi foarte dificil pentru direcția de verificări fiscale să stabilească cine prezintă risc.
2. Din punct de vedere moral – cota de impunere fiind cea standard, mesajul transmis de această reglementare a fost unul complet greșit: hoțul neprins este negustor cinstit, hoțul prins plătește ca cel cinstit.
Situația nu s-a schimbat deloc în ultimii ani, ni nici nu are cum să se schimbe singură.
Abordarea pragmatică
România are nevoie atât de (i) bani la buget, dar și de (ii) capital care să fie pus la lucru în țară.
Capital există, numai că el astăzi stă ascuns – fie “la saltea”, fie prin diverse conturi ale companiilor deținute de români prin diverse paradisuri fiscale. Cum facem ca – măcar o parte din acești bani să intre în circuitul economic (de unde au fost scoși)?
Există și instrumente, există și modele în noile evoluții din fiscalitatea internațională – un exemplu ar fi planul de măsuri anti-BEPS al OECD.
Este vorba de combinarea a 4 măsuri:
1. Transparentizarea, în scop fiscal, a sumelor “parcate” în companii aflate în paradisuri fiscale;
2. Declarație inițială de patrimoniu, depusă de toți rezidenții (persoane fizice) al căror patrimoniu net depășește un anumit nivel;
3. Declarare voluntară și plata impozitului în cota standard (acum 10%) pentru sumele ce nu pot fi justificate de contribuabil prin venituri impozabile, neimpozabile sau scutite;
4. Cota punitivă de impozit pentru sumele ce pot fi justificate în cazul verificărilor fiscale întreprinse de inspectorii ANAF.
1. Transparentizarea. Și problema ei românească
Metoda este cunoscută în legislația fiscală internațională sub numele de CFC pentru UBO. Regulile CFC (“Controlled Foreign Corporation” – companie străină controlată, “Ultimate Beneficial Owner” – beneficiar final, persoană fizică) există în multe jurisdicții și au fost introduse și la noi prin OUG 79/2017 și permit autorităților fiscale să considere câștigurile obținute de o astfel de CFC ca fiind impozabile în România.
La noi au fost introduse însă astfel de reguli doar pentru profiturile obținute de filiale ale unor companii românești aflate în jurisdicții unde impozitul pe profit, pentru anumite venituri, ar fi mai mic decât cel datorat în România. Or, o astfel de prevedere este din start inutilă, știut fiind că nu companiile înregistrate în România înființează filiale în paradisuri fiscale, ci UBO. Consider că este necesar să trecem de ficțiunea juridică numită companie și să concentrăm astfel de măsuri anti-abuz pe beneficiarul final.
Astăzi, UBO al unei astfel de companii nu are nicio obligație de declarare a profiturilor “parcate” în astfel de companii atât timp cât nu retrage dividend.
Transparentizarea poate fi făcută printr-o simplă modificare a definiției dividendului, modificare care să stabilească ca profiturile nete ale companiilor aflate în jurisdicții unde impozitul pe profit este mai mic de 10% să fie asimilate dividendelor. S-ar crea astfel o obligație de declarare a acestor sume, declarație care ar face inutilă chiar păstrarea banilor în astfel de companii, a căror menținere în general nu este deloc ieftină.
Măsura poate fi însă ușor implementată, mai ales că prevederile privind schimbul automat de informații implementate de din ce în ce mai multe jurisdicții – inclusiv unele cunoscute a fi paradisuri fiscale, ar fi de un real ajutor pentru a impune conformarea.
2. Declarația inițială de patrimoniu. Momentul T zero și teama românească de el
O astfel de declarație exista deja în legislația noastră, modelul ei fiind aprobat prin OPANAF 3704/2015, dat în aplicare prevederilor privind verificarea fiscală.
O astfel de declarație trebuie însă depusă doar de persoanele selectate pentru verificări fiscale, în urma analizei de risc făcute de ANAF.
Sau, mai simplu: depunerea ei de către toți contribuabilii al căror patrimoniu net depășește o valoare relevantă: să spunem, de peste 1 milion de euro. În mod evident, poate fi o discuție cu privire la nivelul acestei sume. Un nivel prea mic ar duce la inundarea ANAF cu informații nerelevante, riscul fiscal neexistând în cazul persoanelor fizice cu un patrimoniu net redus.
Declarația inițială de patrimoniu ar oferi, în mod evident, o cu totul altă bază de plecare în evaluarea riscului fiscal și ar permite orientarea verificărilor doar acolo unde este cazul și nu irosirea de resurse în adunarea de informații, în general greu de obținut în lipsa unei astfel de declarații.
3. Declararea voluntară: dezideratul care ar evita vânătoarea românească de vrăjitoare
Transparentizarea deținerilor din paradisuri fiscale coroborată cu declarația inițială de patrimoniu pot genera o vânătoare de vrăjitoare.
Marele interes e, însă, nu vânătoarea de vrăjitoare, ci acela de a aduce bani la buget sau, de repatriere și investire în economie a sumelor ținute ascunse.
Contribuabililor trebuie să li se dea posibilitatea de a declara voluntar eventualele sume omise anterior și de a plăti cota de impozit datorată (cotă de altfel aplicată și acum de ANAF în cazul diferențelor constatate ca urmare a verificărilor fiscale, verificări care însă înseamnă costuri importante de administrare, cu eficiență cel puțin discutabilă).
Articol apărut în CursdeGuvernare.ro
