„Superputerea” organelor fiscale în materia răspunderii personale a organelor de conducere
Codul de procedură fiscală reglementează o formă de răspundere solidară a persoanelor implicate în activitatea unei societăți comerciale, având ca scop recuperarea creanțelor fiscale. Această răspundere are natură subiectivă, derivă din raportul juridic de drept fiscal și se întemeiază pe conduita persoanei care, prin fapta sa, acționând cu rea-credință, a determinat imposibilitatea achitării obligațiilor fiscale de către contribuabil.
Experiența practică a arătat că, deși textul art. 25 din Codul de procedură fiscală stabilește expres condițiile în care poate fi atrasă răspunderea personală a administratorului societății, adeseori deciziile organelor fiscale de angajare a răspunderii solidare nu sunt rezultatul unei analize temeinic fundamentate, ci sunt emise aproape automat, ca urmare a declarării insolvabilității debitorului.
Confruntat cu dificultăți financiare și cu imposibilitatea achitării datoriilor la scadență, adeseori administratorul societății caută protecția Legii insolvenței. Este important de semnalat faptul că această protecție nu se extinde și asupra răspunderii personale a administratorului.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 169 din Legea nr. 85/2014, poate fi atrasă răspunderea membrilor organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și a oricăror alte persoane care au contribuit la starea de insolvență a debitorului, fiind vorba de o răspundere civilă delictuală special, față de masa credală.
Problema posibilei incompatibilități între cele două proceduri – cea fiscală (art. 25 Cod proc. fisc.) și cea a insolvenței (art. 169 Legea nr. 85/2014) – a fost tranșată la nivel jurisprudențial, fiind stabilit caracterul lor complementar. Prin Decizia nr. 1070 din 26 februarie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal – a reținut că deschiderea procedurii insolvenței nu împiedică aplicarea dispozițiilor privind răspunderea solidară fiscală. Aceeași interpretare este împărtășită și de Institutul Național al Magistraturii, care a arătat că o acțiune întemeiată pe art. 169 din Legea nr. 85/2014 este admisibilă chiar și în ipoteza în care creditorul bugetar a emis anterior o decizie de atragere a răspunderii în temeiul art. 25 Cod proc. fisc.
În practică, se întâlnesc frecvent situații în care creditorul bugetar demarează sau continuă procedura prevăzuta la art. 25 alin. (2) Cod proc. fisc., ulterior pronunțării unei hotărâri definitive a judecătorului-sindic de respingere a cererii de atragere a răspunderii patrimoniale formulată în temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014. Uneori, chiar și în lipsa unei astfel de acțiuni în cadrul procedurii insolvenței, organele fiscale emit ulterior deschiderii procedurii de insolvență decizii de atragere a răspunderii solidare, deși raportul administratorului/lichidatorului judiciar nu a reținut existența faptelor ilicite ori vinovăția administratorului.
Astfel, se conturează situații practice în care administratorul ajunge subiect al executării silite, deși există o hotărâre definitivă prin care s-a constatat neîndeplinirea condițiilor pentru angajarea răspunderii personale potrivit Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență.
Practic, după „pierderea definitivă” a procesului civil privind răspunderea personală în insolvență – sau uneori chiar concomitent cu acesta – organele fiscale valorifică „superputerea” conferită de art. 25 Cod proc. fisc., emițând decizia de angajare a răspunderii solidare.
Acest act administrativ fiscal constituie titlu de creanță fiscală, care, odată cu expirarea termenului de plată, devine titlu executoriu, permițând demararea procedurii de executare silită împotriva administratorului.
Parafrazând situația, administratorul societății se află în ipostaza în care, deși a câștigat definitiv o bătălie, nu a câștigat războiul.
Deși complementaritatea celor două proceduri – cea fiscală și cea a insolvenței – este recunoscută de jurisprudență, aplicarea lor cumulativă poate ridică probleme de echitate și de securitate juridică.
Emiterea unei decizii de atragere a răspunderii solidare în temeiul art. 25 Cod proc. fisc. nu poate ignora puterea de lucru judecat a unei hotărâri definitive prin care s-a stabilit inexistența faptei ilicite, a vinovăției administratorului sau a legăturii de cauzalitate, chiar dacă cele două acțiuni au temeiuri juridice diferite, mai ales în contextul în care se pretinde repararea aceluiași prejudiciu, iar faptele ilicite imputate sunt cel mai adesea aceleași.
Această practică, bazată pe o interpretare extensivă a prerogativelor organelor fiscale, riscă să transforme mecanismul de protecție a interesului creditorului bugetar într-un instrument de dublă sancționare a aceleiași persoane pentru fapte deja analizate de instanță.
Astfel, „superputerea” organelor fiscale trebuie temperată de principiile proporționalității, legalității și securității raporturilor juridice.
În același timp, este esențial ca administratorul vizat să își exercite dreptul la apărare prin formularea contestației împotriva deciziei de antrenare a răspunderii solidare, în condițiile art. 268 și următoarele din Codul de procedură fiscală, si, ulterior, să promoveze acțiune în anularea deciziei de soluționare a contestației, în situația în care contestația este respinsa de organul de soluționare.
Contestația și, ulterior, acțiunea în anulare sunt singurele instrumente procedurale eficiente prin care poate fi verificată legalitatea și temeinicia deciziei organului fiscal de angajare a răspunderii personale a administratorului, precum și respectarea garanțiilor procesuale privind dreptul la un proces echitabil.
Se impune, așadar, o vigilență sporită din partea administratorilor în monitorizarea actelor comunicate de organele fiscale, fie prin intermediul Spațiului Privat Virtual, fie prin poștă, cu scrisoare recomandată, chiar și după deschiderea procedurii insolvenței împotriva societății debitoare. Este esențială ridicarea corespondenței imediat după primirea înștiințării poștale, precum și analiza atentă a conținutului și efectelor juridice ale actelor comunicate, preferabil cu sprijinul unui specialist în drept fiscal.
Trebuie avut în vedere că termenele de contestare a actelor administrativ-fiscale sunt termene de decădere, iar neexercitarea dreptului de contestare în termenul legal atrage pierderea definitivă a posibilității de a critica pe fond actul emis.
Concluzionând, într-o viziune echilibrată, forța statului nu ar trebui să se manifeste prin abuzul instrumentelor de executare, ci prin rigoarea analizei faptelor și a motivării actului administrativ fiscal. Adevărata „superputere” a organelor fiscale ar trebui să fie echilibrul între interesul public exercitat cu buna credință reglementată de dispozițiile art. 12 Cod de procedură fiscală și protecția contribuabilului, nu prioritatea absolută a recuperării creanței cu orice preț.
Articol publicat în Juridice.ro
